Un timp. O vârstă. O amintire.

Trecând de 30 de ani am început să nu mă mai bucur de zile de naștere.

Motivele au fost multiple: nu mai erau la masă oamenii care făceau acele zile frumoase, la un moment dat nici masa nu a mai fost. Era mai multă oboseală sau mai mult stres, începeau responsabilitățile apăsătoare…cred. Nu mai era suficient timp de multe ori.

Pe urmă au apărut oameni mai importanți în viața mea (copiii) și eveniment notabil, dar fericit în joaca ironică lui Cronos, în mod firesc, devenise ziua lor.

Nu calculul anilor în plus a fost problema mea. Nu am fost demoralizat de trecerea haotică a timpului.

Ba chiar deloc!

Firele albe ce apar în capul meu îmi dau satisfacția de a accepta cu demnitate acest concept meschin de “Fugit irreparabile tempus”.

Problema reală era propria mentalitate.

Am rămas blocat 🔐 undeva în adâncul minții la 25-26-27-28 de ani și mă așteptam ca ziua mea de atunci să semene cu cea care tocmai a trecut.

Și asta a fost fucked up!

Conștientizarea schimbărilor este apăsătoare când începi să fii sincer cu tine: nu este aceeași vârstă, nu mai am lângă mine aceeași oameni, locul de unde se trag toate aceste amintiri nu mai este același, iar la final omul din spatele acelor amintiri este total altul.

Vezi tu prietene, asta era de fapt problema. Evenimentul în sine, ziua mea era un circ ieftin, dar făcut bine de tot: sărbătoream cu fast în eveniment tragi-comic – omul ce deveneam.

Și a fost frumos!

A trecut exact cum mi-as fi dorit dacă aș fi scris acum cartea maturității mele: cu wiski, țigări, muzică, prieteni, amintiri incredibile, nopți târzii, răsărituri mahmure și mai ales fără măcar să îmi imaginez ce va veni…cine voi deveni. 😀

Cu drag,

#marcucerneală