Sunt de la 19 ani în București. Abia la 34 am vizitat prima oară Muzeul Satului.
De fapt nu l-am vizitat, ci l-am trăit fără să fi înțeles asta.
Mi-a adus amintiri de mult îngropate: vizitasem cu părinții multe din zonele reprezentate. Unele arhitecturi îmi erau vag ascunse în colțuri ale minții în care nu am fost de mult.
Au urmat obiecte pe care le-am avut prin curte la ai mei.
Unelte pe care le-ai cunoaște , le-ai putea mânui și ai ști ce să faci cu ele, doar dacă ai trăit la țară!
Majoritatea obiectelor pe care muzeul le prezenta cu mândrie ca parte a recuzitei meșteșugărești mi-au trecut prin mâna: cu cei doi bunici, cu tata.
O țesală, o scoabă, o grapă, o calistire, o suveica, o rindea, o mașină de mâna de curățat porumb, o seceră, un joagăr, un teasc, etc.
M-am jucat cu ele, le-am folosit, au fost parte din mine. Încă sunt. Vor fi mereu.
Cumva neliniștea s-a amplificat și pe fond senzorial.
Erau atâtea mirosuri pe care le trăisem. Legat la ochi îți puteam spune că în cameră găseşti un covor de lână, un cufăr cu pături la naftalină, un obiect din lemn vechi, o sobă cu lemne după mirosul metalic al plitei ruginite, un ștergar din pănuși, etc.
Au fost culori de țesături, modele și forme asimetrice pe care le găseai în casele oamenilor de atunci, confecționate manual de gospodine sau bătrâne.
Vizitând diverse camere mă întorceam la case de oameni vizitate la 5-6-7 ani.
Camere aranjate la indigo cu cele din amintirile mele: scaunele acelea maronii cu spătar, mesele rotunde și subțiri, șifoniere masive, carpete pe pereții exteriori, tablouri și icoane așezate spre răsărit, sobe cu cuptor și plită cu cercuri.
Mi-am adus aminte de dulceața de trandafiri sau de nuci servită pe farfurii de ciob verde și gros în formă de frunză și siropul servit de oamenii care doar atât aveau, dar voiau să te omenească dacă le treceai pragul.
Plimbându-mă, simțurile mi-au luat-o razna: aveam în cap mirosul/gustul de pâine pe plită, mămăliga la tuci, orez pe frunză de nuc, cozonac, cremă de zahăr ars cu mere, magiun, sămânță de dovleac cu praf de sare, miros de zarzăre coapte și căzute pe jos, cireșe galbene, gutuie coaptă.
Din atâtea țări vizitate şi ceva muzee reprezentând multe civilizații, culturi sau imperii, am rămas cu sufletul plin.
Numai un muzeu a reușit să mă apese pe trecut: Muzeul Satului din București pentru că probabil…”oricât de fin e aici, oricât de mult îmi place, apa s-o face vin, dar sângele apă nu se face”. 😀
Cu drag,
#marcucerneală
marcucerneala 